Tip:
Highlight text to annotate it
X
Ok, vă mulţumesc foarte mult!
Sunt Hannah Fry, ticăloasa,
şi astăzi întreb:
Este viaţa cu adevărat atât de complexă?
Am doar 9 minute să vă răspund.
Am separat cu grijă în două:
Partea întâi - Da,
şi mai târziu, partea a doua - Nu. Sau, mai precis: Nu?
OK, întâi daţi-mi voie să definesc ce vreau să spun prin complex.
Aş putea da o mulţime de definiţii formale,
dar, în termeni simpli, orice problemă şi complexitate
e ceea ce Einstein şi colegii lui nu pot face.
Deci, să ne imaginam, dacă merge butonul, iată.
Einstein joacă snooker.
E un tip deştept, deci ştie că atunci când loveşte bila
v-ar putea scrie o ecuaţie
să vă spună exact unde va lovi bila roşie marginile,
cât de repede se va rostogoli şi unde va ajunge.
Dacă măriți aceste bile snooker la dimensiunea sistemului solar,
Einstein încă vă poate ajuta. Desigur, fizica se modifică,
dar, dacă vreţi să stiţi traseul Pământului
în jurul soarelui, Einstein v-ar putea scrie o ecuație
să vă spună exact unde sunt ambele obiecte în orice moment din timp.
Cu dificultate surprinzător de crescută,
Einstein ar putea include Luna în calculele sale,
dar, pe măsură ce adaugi mai multe planete, Marte şi Jupiter să spunem,
problema devine prea greu de rezolvat pentru Einstein, doar cu pix şi hârtie.
Ciudat însă, dacă în loc de câteva planete,
ai avea milioane de obiecte,
chiar miliarde, problema devine mult mai simplă
şi Einstein reintră în joc.
Să vă explic ce vreau să spun
prin readucerea acestor obiecte la nivel molecular.
Dacă ai vrea să trasezi calea neregulată a unei singure molecule de aer
n-ai avea absolut nicio şansă,
dar, când ai milioane de molecule de aer laolaltă,
încep să se comporte într-un mod cuantificabil,
predictibil şi disciplinat, şi, din fericire, aerul e predictibil,
fiindcă dacă n-ar fi, avioanele ar cădea de pe cer.
La o scară şi mai mare, în întreaga lume, ideea
este identică cu aceste molecule de aer.
E adevărat că nu poţi lua o singură picătură de ploaie
şi să spui de unde vine, unde va ajunge,
dar poţi spune cu destulă certitudine dacă va fi înnorat mâine.
Deci, asta e. În vremea lui Einstein cam atât de departe ajunsese ştiinţa.
Puteam rezolva probleme mici cu câteva obiecte,
cu interacţiuni simple sau puteam rezolva probleme uriaşe
cu milioane de obiecte şi interacţiuni simple.
Dar *** rămâne cu tot ce-i la mijloc?
Ei bine, cu 7 ani înainte de moartea lui Einstein,
un om de ştiinţă american, Warren Weaver, a demonstrat exact acest punct.
El a spus că metodologia ştiinţifică
a mers de la o extremă la alta,
lăsând neatinsă marea regiune de mijloc.
În această regiune de mijloc rezidă complexitatea ştiinţei
şi asta vreau să spun prin complex.
Din păcate, aproape orice problemă la care vă puteţi gândi,
legată de comportamentul uman, rezidă în această regiune de mijloc.
Einstein n-a avut idee *** să modeleze mişcarea mulţimii.
Sunt prea mulţi oameni pentru a-i privi pe toţi individual
şi prea puţini pentru a-i trata ca pe un gaz.
Similar, oamenii sunt predispuşi la lucruri enervante,
precum deciziile de a nu dori să dea unul peste altul,
ceea ce complică problema.
De asemenea, Einstein nu v-ar fi putut spune când va avea loc următoarea cădere a bursei,
Einstein nu v-ar fi putut spune *** să îmbunătăţiţi şomajul,
Einstein n-ar fi putut spune nici măcar
dacă următorul iPhone va fi un succes sau un eşec.
Deci, concluzionând prima parte, suntem complet terminaţi.
Nu deţinem uneltele pentru a rezolva asta, viaţa e mult prea complexă.
Totuși există o şansă, deoarece în ultimii câţiva ani,
am început să vedem începuturile unui nou domeniu al ştiinţei
care foloseşte matematica pentru a modela sistemul nostru social.
Nu vorbesc doar de statistică şi simularea pe computer.
Vorbesc despre ecuaţii referitoare la societatea noastră
care ne vor ajuta să înţelegem ce se întâmplă
în acelaşi mod cu bila de snooker sau cu predicţia vremii.
Asta s-a întâmplat deoarece oamenii au început să realizeze
că putem folosi şi exploata analogiile
între sistemul nostru social
şi cele ale lumii fizice din jurul nostru.
Să vă dau exemplul problemei incredibil de complexă
a migrării în Europa.
Când vizualizaţi toţi oamenii împreună,
colectiv, ei se comportă ca şi ***
ar urma legile gravitaţiei.
Dar în loc de planete atrase una de alta,
avem oameni atraşi de zone cu oportunităţi mai bune de lucru,
salarii mai mari, calitate mai bună a vieţii, şomaj scăzut.
Similar, e mai probabil ca oamenii să meargă spre oportunităţi
aproape de locul unde locuiesc, de la Londra în Kent, de exemplu,
decât de la Londra la Melbourne.
Efectul gravitaţional al planetelor
îndepărtate e simţit mult mai puţin.
Un alt exemplu, în 2008 un grup de la UCLA
căuta tiparele efracţiei în punctele fierbinţi ale oraşului.
Un lucru ştiut despre spargeri este idea de victimizare repetată.
Dacă ai un grup de spărgători care reuşeşte cu succes să jefuiască o zonă,
vor avea tendinţa să se întoarcă în zonă să continue s-o jefuiască,
învaţă dispunerea caselor, rutele de scăpare,
şi mijloacele locale de securitate care există în acel loc.
Asta va continua să se întâmple
până când rezindenţii şi poliţia vor creşte securitatea,
moment în care spărgătorii se vor muta altundeva.
Acest echilibru dintre spărgători şi poliţie
crează dinamica locurilor fierbinţi ale oraşului.
Acesta e exact acelaşi proces
prin care leopardul îşi capătă petele,
cu excepţia că în cazul leopardului nu există spărgători şi securitate,
e un proces chimic care
crează aceste tipare, ceva ce se numeşte morfogeneză.
Știm o mulţime despre morfogeneza petelor unui leopard.
Poate că putem folosi asta în detectarea semnalelor de avertizment în legătură cu spargerile
şi poate să creăm o mai bună strategie de prevenire a crimelor,
Există un grup aici, UCL, care lucrează acum
cu poliţia din West Midlands pe această problemă.
V-aş putea da o mulţime de exemple ca acestea,
dar vreau să vă las cu una dintre cercetările mele
despre revoltele din Londra.
Probabil nu trebuie să vă spun despre evenimentele de vara trecută
în care Londra, Marea Britanie au văzut cea mai rea perioadă de violenţe,
jafuri şi incendieri din ultimii 20 de ani.
Ca societate, e firesc să ne dorim
să înţelegem exact ce a cauzat
aceste revolte, dar, de asemenea, probabil să echipăm poliţia noastră
cu strategii mai bune care să conducă la rezoluţii mai rapide în viitor.
Acum, nu vreau să-i supăr pe sociologii de aici,
deci nu pot absolut deloc să vorbesc despre
motivaţiile individuale ale unui manifestant
dar când te uiţi la toţi manifestanţii laolaltă,
din punct de vedere matematic, poţi separa procesul în trei etape
şi să extragi analogiile în consecinţă.
Primul pas. Să spunem că aveţi un grup de prieteni.
Niciunul dintre ei nu e implicat în revolte,
dar unul dintre ei trece pe lângă Foot Locker, care-i jefuit,
intră și-şi ia o pereche nouă de pantofi sport.
Dă mesaj prietenului lui şi spune:
"Vino la demonstraţie". Aşa că prietenul i se alătură,
şi apoi amândoi dau mesaje prietenilor lor
care li se alătură şi dau mesaje mai multor prieteni
şi aşa mai departe.
Procesul e identic cu modul în care un virus se răspândeşte într-o populaţie.
Dacă te gândeşti la epidemia de gripă aviară de acum
câţiva ani, cu cât mai mulţi oameni erau infectaţi,
cu cât mai mulţi oameni aveau infecţia, cu atât mai repede se răspândea,
înainte ca autorităţile să reuşescă să se ocupe de evenimente.
E exact acelaşi proces aici.
OK, să spunem că ai un rebel
care decide să protesteze.
În continuare trebuie să aleagă un loc pentru revoltă.
Ce trebuie să ştiţi despre manifestanţi
e faptul că nu-s cu adevărat pregătiţi să meargă prea departe de locul în care locuiesc,
decât dacă e o poziţie suculentă.
(Râsete)
Vedeţi din acest grafic,
mare parte din manifestanţi s-au deplasat mai puţin de un kilometru
spre locul la care au mers.
Acest tipar e observat în modelele consumatorului de vânzare cu amănuntul,
când alegem să mergem la cumpărături.
Bineînţeles, oamenilor le place să meargă la magazinele locale,
dar ai fi pregă*** să mergi puțin mai departe
dacă ar fi un loc de vânzări bun.
Analogia a fost deja ridicată de unele ziare,
unele tabloide de presă
numind evenimentele: „Cumpărături cu violenţă".
ceea ce probabil concluzionează cercetarea noastră.
Oh, am dat înapoi înapoi.
OK, pasul trei. În final, manifestantul e pe poziţie
şi acum vrea să evite să fie prins de poliţie.
Manifestanţii vor evita poliţia întotdeauna,
dar există o anumită siguranţă în număr.
Pe de altă parte, poliţia, cu resursele ei limitate,
încearcă să protejeze oraşul cât de mult posibil,
arestând manifestanţii oricând e posibil, pentru a crea un efect de descurajare.
Acest mecanism dintre cele două grupuri,
vorbind de manifestanţi şi de poliţie,
e identic la prădători şi pradă în sălbăticie;
dacă vă imaginați iepurii şi vulpile,
iepurii încearcă să evite vulpile cu orice preţ,
în timp ce vulpile patrulează spaţiul
încercând să caute iepuri.
Știm multe despre dinamica prădătorilor şi a pradei,
de asemenea, despre fluxul cheltuitor consumatorului
şi despre felul în care
viruşii se răspândesc într-o populaţie.
Dacă adunăm aceste trei analogii şi le exploatăm
vom ajunge la un model matematic
a ceea ce s-a întâmplat de fapt,
care e capabil să reproducă tiparele generale
ale revoltelor în sine.
Obținând asta, putem folosi acest lucru ca pe o cutie Petri
pentru a începe conversaţii despre ce zone
ale oraşului sunt mai susceptibile decât altele,
şi ce tactici ar putea folosi poliţia
dacă lucrurile se vor mai întâmpla din nou în viitor.
Cu 20 de ani în urmă, acest fel de modelare
era complet nemaiauzit, dar cred că,
aceste analogii sunt nişte instrumente incredibile în abordarea
problemelor din societatea noastră şi probabil
în cele din urmă, în îmbunătăţirea societăţii noastre în ansamblu.
În încheiere, viaţa este complexă, dar probabil
înţelegerea ei nu trebuie să fie neapărat atât de complicată.
Vă mulţumesc!
(Aplauze)