Tip:
Highlight text to annotate it
X
Multe elemente ale culturii tradiţionale Japoneze,
*** ar fi arta culinară
şi artele marţiale,
sunt bine cunoscute în lume.
Kabuki însă, o formă clasică de reprezentaţie teatrală,
poate că nu e aşa de bine înţeleasă în Vest,
dar s-a dezvoltat acum 400 de ani
şi îşi menţine influenţa şi popularitatea.
Cuvântul Kabuki derivă din
verbul Japonez kabuku,
adică bizar, neobişnuit.
Istoria începe în secolul XVII în Kyoto,
unde o curtezană pe nume Izumo no Okuni
ar fi folosit drept scenă, albia râului Kamo
şi a executa dansuri neobişnuite pentru trecători,
care au considerat parodiile îndrăzneţe ale rugăciunilor Budiste
atât distractive dar şi fascinante.
În curând şi alte trupe au început să facă asta
în acelaş stil
şi Kabuki a intrat în istorie
ca prima formă dramatică japoneză
adresată publicului larg.
Bazându-se pe machiaj, sau keshou
şi expresii faciale în loc de măşti
şi concentrându-se pe evenimentele istorice
şi pe viaţa cotidiană decât pe folclor,
Kabuki s-a diferenţiat
de formele superioare de teatru dansant
cunoscut ca Noh
şi a furnizat o imagine unică a societăţii
din perioada Edo.
La început, dansul a fost practicat doar de femei
care se numeau Onna-Kabuki.
Apoi a evoluat la un ansamblu de performanţă
şi a devenit o atracţie obişnuită la casele de ceaiuri,
atrăgând spectatori din toate clasele sociale.
Onna-Kabuki riscau adesea
ca gheişe, nu doar să îşi etaleze
abilităţile prin cântec şi dans
dar şi să îşi ofere corpul potenţialilor clienţi.
O interdicţie a şogunatului conservator Tokugawa
din 1629
a dus la apariţia Wakashu-Kabuki
cu actori tineri băieţi.
Dar când din motive similare a fost interzis,
a existat o tranziţie la Yaro-Kabuki,
făcută de bărbaţi,
care necesita costume elaborate şi machiaj
pentru cei care jucau roluri feminie,
sau onnagata.
Încercările guvernului de a controla Kabuki
nu s-au încheiat cu interdicţii de gen
sau vârstă a performerilor.
Grupul militar Tokugawa,
sau Bakufu,
a fost alimentat de idealurile Confucianiste
şi de multe ori a aplicat sancţiuni
asupra costumelor fabricate,
armelor de scenă
şi subiectelor.
În acelaşi timp,
Kabuki a devenit asociat cu
şi influenţat de Bunraku,
o formă elaborată de teatru de păpuşi.
Datorită acestor influenţe,
dansul odată spontan
a evoluat într-o piesă structurată în cinci acte
bazată adesea pe doctrinele filozofiei Confucianiste.
Înainte de 1868, când a căzut şogunatul Tokugawa
şi împăratul Meiji a fost readus la putere,
Japonia s-a izolat de alte ţări,
sau Sakoku.
Şi astfel, dezvoltarea Kabuki
a fost modelată mai mult de influenţele domestice.
Dar înainte de această perioadă,
artiştii Europeni, *** ar fi Claude Monet,
au devenit interesaţi
şi inspiraţi de arta japoneză,
ca de exemplu woodblock prints,
dar şi de performanţele live.
După 1868, alţii, ca de exemplu Vincent van Gogh
şi compozitorul Claude Debussy
au început să includă influenţele Kabuki în munca lor,
în timp ce însuşi Kabuki a trecut prin
multe schimbări şi experimentări
pentru a se adapta erei moderne.
Asemeni altor forme de arta tradiţionale,
Kabuki suferea în popularitate
la începutul celui de-al doilea Război Mondial.
Dar inovaţia prin artişti
*** ar fi directorul Tetsuji Takechi
au condus la o renaştere.
Kabuki a fost într-adevăr considerat
o formă populară de distracţie
pentru trupele Americane staţionate în Japonia
în ciuda cenzurii iniţiale ale S.U.A
a tradiţiilor japoneze.
Astăzi Kabuki trăieşte încă
ca parte integrală a moştenirii culturale japoneze,
extinzându-şi influenţa dicnolo de scenă,
la televiziune,
film,
şi animaţie.
Începută ca pionierat de Okuni,
ea continuă de facă deliciul audienţei
cu actorii machiaţi elaborat,
extravagantele şi delicatele costume,
şi melodrama inconfundabilă
a poveştilor spuse pe scenă.