Tip:
Highlight text to annotate it
X
În 4 octombrie 1957
lumea a privit cu uimire și teamă
*** Uniunea Sovietică a lansat Sputnik,
primul satelit făcut de om,
în spațiu.
Această sferă de metal,
cu un diametru mai mic de 0.6096 m,
a lansat o competiție spațială
între SUA și U.R.S.S,
care avea să dureze 18 ani
și avea să schimbe lumea așa *** o știm.
De fapt, Sputnik nu a fost prima realizare
tehnologică umană care a mers în spațiu.
Superlativul acesta îi revine rachetei V-2
folosită de Germania în atacurile cu rachete
împotriva țărilor aliate, ca un ultim efort
în ultimii ani ai Celui de-al Doilea Război Mondial.
Nu a fost prea eficientă,
dar, la sfârșitul războiului,
atât SUA cât și URSS au capturat
tehnologia și oamenii de știință care au creat-o
și au început să folosească toate astea pentru propriile lor proiecte.
Iar în august 1957,
sovieticii au testat cu succes
prima rachetă balistică intercontinentală, R-7,
aceeași racheta care va fi folosită
la lansarea navei Sputnik două luni mai târziu.
Deci, ceea ce te sperie la Sputnik
nu a fost sfera care orbita,
ci faptul că aceeași tehnologie
putea fi folosită pentru a lansa un focos nuclear în orice oraș.
Nedorind să rămână prea mult în urmă,
președintele Eisenhower a ordonat Marinei
să grăbească propriul ei proiect
și să lanseze un satelit cât mai repede cu putință.
Așa că, în 6 decembrie 1957,
oamenii entuziasmați din toată țara
au privit transmiterea live
a lansării satelitului Vanguard TV3
și prăbușirea acestuia două secunde mai târziu.
Eșecul Vanguard a fost o mare rușine
pentru SUA.
Ziarele au tipărit titluri de genul
„Eșecnik” sau „Kaputnik”.
Un delegat sovietic la Națiunile Unite a sugerat ironic
că SUA ar trebui să primească ajutor străin
pentru națiunile în curs de dezvoltare.
Din fericire, armata lucrase
în paralel la propriul lor proiect, Explorer,
care a fost lansat cu succes în ianuarie 1958,
dar SUA abia a reușit să recupereze din handicap
când au fost depășiți din nou
atunci când Yuri Gagarin a devenit primul om în spațiu,
în aprilie 1961.
A trecut aproape un an
și mai mulți astronauți sovietici
și-au încheiat misiunile
înainte ca Proiectul Mercury să reușească
să-l facă pe John Glenn primul american
de pe orbită, în februarie 1962.
Până atunci, Președintele Kennedy a realizat
faptul că a recupera
fiecare avans sovietic după câteva luni
nu avea să pună capăt situației.
Trebuia ca SUA să facă ei primii ceva,
și în mai 1961, la o lună după zborul în spațiu al lui Gagarin,
a anunțat obiectivul
de a trimite un om pe Lună
până la sfârșitul anilor '60.
Au reșit prin programul Apollo
cu Neil Armstrong făcând faimosul său pas
pe 20 iulie 1969.
Cu ambele țări întorcându-și atenția
asupra stațiilor orbitale spațiale,
nu putem spune cât
ar mai fi putut dura cursa spațială.
Dar datorită îmbunătățirii relațiilor
negociate de premierul sovietic Leonid Breshnev
și președintele SUA Nixon,
URSS și SUA s-au axat pe cooperare
și nu pe competiție.
Reușita misiunii comune
cunoscute ca Apollo-Soyuz,
în care o navetă spațială americană Apollo
a fost cuplată cu o navetă sovietică Soyuz
iar cele două echipaje s-au întâlnit,
au dat mâna
și au făcut schimb de cadouri,
a marcat sfârșitul cursei spațiale în 1975.
Deci, până la urmă, ce sens a avut
toată această cursă spațială?
A fost doar o mare pierdere de timp?
Două superputeri încercând să se depășească
urmând proiecte simbolice
care erau periculoase și costisitoare,
folosind resurse care ar fi putut fi
folosite mai bine altundeva?
Ei bine, sigur, într-un fel,
dar cele mai mari beneficii ale programului spațial
nu au avut nimic de-a face cu o țară înfrângând-o pe cealaltă.
Pe parcursul cursei spațiale,
fondurile pentru cercetare și educație, în general,
au crescut dramatic,
ducând la mari progrese
care nu ar fi putut fi realizate altfel.
Multe din tehnologiile NASA create pentru spațiu
sunt folosite acum pe scară largă în viața civilă,
de la spumă cu memorie în saltele
până la hrană deshidratată congelată,
până la LED-uri în tratamentul cancerului.
Și, bineînțeles, sateliții pe care ne bazăm
pentru GPS-urile noastre și pentru semnalul telefoanelor mobile
nu ar fi existat
fără programul spațial.
Toate astea arată
că recompensa cercetării și progresului științific
e adesea mai mare
decât își pot imagina chiar și cei care le realizează.